Dansul
“Dar ei nu se poate sa nu stie cat de mult imi doresc eu sa dansez, cat de minunat dansez si cat de placut e sa danseze cineva cu mine”.
Gandul Printesei Natasha Rostov mi se prinsese in privire de ceva vreme. Invaluita de exuberanta balului, ispitita in mrejele salonului, dominata de opulenta seratei, de gratie si rafinament, de evantaiul de culori si distinctia etalata a rangurilor si toaletelor, cuprindeam din albastrul ochilor persoanele din jur.
Sclipirile din rochia-mi alba reflectau: lumini, flori si muzica… prima poloneza. Perechile se avantasera in mijloc respirand acordurile muzicale, se invarteau si se desfasurau desenand maiastra deschidere a unei cozi de paun. De pe margine, tactam sacadat ritmul cu picioarele inramate in pantofi neastamparati de atlaz.
Prin parul deschis si prins intr-o pieptenatura ridicata a alunecat: intaiul rond al valsului. Momentul de magie, frumusete si inefabilitate a fragezimii se rotea ametindu-ma. In obraji atrasesem usor o culoare ivorie si simteam cum un gust uscat-amarui se prelingea pronuntat catre gambele subtiri. Tremurul aproape imperceptibil al degetelor sustinut de bataile neregulate ale inimii se dilua intr-un zambet retinut si o privire scaldata de ruga.
“De cand te asteptam”.
Privirea-mi nu poate disimula reverberatiile emotiei generate de invitatia Printului Andrei, dansatorul desavarsit. Boboci de fericire razbat din carminul buzelor si se lasa scaldati in dorinta de a lumina salonul cu pasi de dans.
Leave a Reply
