Vis (are)
Stii, uneori mi se intampla sa am visurile astea… <care?> Cele cu mine. Cele cu mine si o schimbare de plan. Cu un trup de vioara facut din arbore crud si arbori inalti in jur, cu lacul rupt din mare si cu un scaun…un scaun inlemnit pe valuri. Si apoi e acest baldachin, inconjurat de alb si ramuri cu muguri, parfum discret de lacramioare si (a)pare o bataie de pasi…scurta, infundata.
Si ma intorc si nu pot sa disting ce vad. Pentru ca vad albastru si din cauza parului galben si a unghiilor rosii am uitat sa vad gri…si nu stiu daca esti tu, dar astept.
Si apoi vine schimbarea de plan…curg 10 ani-nisip in clepsidra din oglinda. Si ma vad pe mine, dar parca nu sunt chiar eu. Adica eu sunt undeva prinsa in mine, prinsa in lumea ce va fi cu icsii, igrecii si vi-rusii de scoci. Si da, asteptarile mari s-au implinit, am atins varful abrupt si dulce al valului si l-am stabilizat, am intins dantela alba pe el si ea a zambit tuturor pietrelor!
Si eu privesc in oglinda si parca rasucesc in mine toate pietricelele culese din care am incercat de ne-ori sa construiesc castelul pe lacul taiat din…ceea ce a fost o gradina zaponeza cu cascade “zen”. Dar a devenit un colt de vis (are)…un colt de rupere. De tine.
Leave a Reply
