Vestea
Mi-ai daruit un Martisor
Tu poate ai socotit ca asa se cade
Sau ai vrut sa-mi vezi zambetul ghiocel-inflorind
Dar sigur
Nu ai gandit cum de fapt cu el
M-ai prins de mana, m-ai innodat de trei ori si apoi…vai! m-ai pus sa-mi misc liber incheietura
DAR
eu nu mai pot, eu nu mai vreau, sigur eu nu mai gandesc.
Firul dual mi s-a strecurat cu miscari de feriga printre degetele radacini si
Apa in vartejuri a patruns, iar acum se scurge in clipiri de spori catre ceea ce
Ei numesc atriu, ventricol stang, dar inima ii cheama ciucure alb, rosu
Pulsand ca aripi de fluture
Ce zbate prins de firul Martisorului tau.
Mai inainte, liber parul isi tragea frunzele ca mimoza sub atingerile gri.
Si mi-ai daruit un Martisor
DAR
Nu ai stiut cum de fapt cu el
Mi-ai prins fir cu fir si le-ai impletit intr-un buchet de ghiocei galbeni, deschisi
Atat cat parfumul viu inca sa nu iasa in vantul purtator, ci sa creasca inauntru
Zvacnind fara intrerupere ca magma in viscerele bulbului, urcand pana in varful
Alunitelor trifoi si rasucind buzele si pielea cu vestea ca:
Eu vreau, eu pot si sigur eu ma gandesc la tine.
Leave a Reply
